Cu ochii pe cer

Ieri m-am surprins raspunzand unei prietene asa cum nu am mai facut-o vreodata. Ea incerca sa fie draguta si imi spunea ca de-abia asteapta sa vina acasa, sa ne-ntalnim si sa bem. Sa bem de suparare, daca nu pentru altceva. Cumva raspunsul meu a fost automat: "Nu stiu daca am sa pot de data asta... Sunt obosit.. Vom mai vedea." Nu am mai zis asta nicicand, si nu pentru ca ador alcoolul, ci doar fiindca imi iubesc prietenii si iubesc putinele clipe pe care le impartim.

Cand am constientizat raspunsul am simtit parca o mana, invizibila, care ma smulge din loc si ma taraste-napoi, inapoi in timp, si-mi da drumul, poate, in cea mai intunecata perioada a vietii mele.

Era Bacau si era iarna lui 88, 1988, cu-n frig cum rar am mai trait, iar eu zgribuleam la o coada in hainele mai mici c-un numar pe care le primisem in armata. Coada era la telefonul public din cazarma. Se apropiau sarbatorile de iarna si venea permisia. Zece zile! Doamne cat de fericit eram! Liber pentru zece zile! Fara "-Sa traiti tovarase comandant!", fara "-Ordonati!"... Doar liber. Asteptam far' de rabdare sa prind si eu receptorul si sa-i anunt pe cei dragi cand am s-ajung acasa. In mod normal o sunam mai intai pe mama... Atunci nu a fost asa... Daca ma credeti sau nu, lacrimile imi curg cand scriu randurile astea...

- Alo, Mamaie, pe 24 vin acasa. Raman pana-n 3. Nu-i asa ca-mi faci prajitura aia, alb-negru?

- Buna, puiul mamei... Io stiu? Sper s-o pot face. Tu vino doar acasa...

Atunci n-am dat mare atentie cu toate ca era intaia data cand nu imi spunea "Sigur!".



Zilele pana la vacanta au trecut ca gandul, in distonanta totala cu lenea cu care ma ducea trenul spre casa. Fierbeam, nu mai aveam rabdare, vroiam sa lepad uniforma, sa ma imbrac si eu normal, fierbeam de nerabdarea de a ajunge odata sa ma bucur din plin de zilele care urmau. Am vazut Iasul in zare si am urlat in minte: ACASAAAAA !!

Din gara am luat un taxi, am zburat in sus pe scarile de la bloc pana la usa si am sunat. Chei nu aveam... Nimic. Am mai sunat odata. Nimic. Nu imi venea sa cred. Cum puteau ai mei sa uite de mine? Cum puteau sa uite ca vin? Nu era adevarat...

Am luat-o la fuga pe scari, de data asta in jos, eram nervos, pus pe harta, am zbughit-o spre casa bunicii...

Acum imi dau seama ca nu v-am spus cine era Mamaie. Bunica mea. Cea dinspre mama. O fiinta micuta, de o bunatate cum n-am mai intalnit, sotie de preot, casnica. Genul de femeie care o viata s-a ingrijit de cei din jur, de casa si prea putin de ea. Bunicul murise cu vreun an in urma si ea a ramas singura. Ne mai avea pe noi...

Am ajuns in fata usii si am batut cu pumnul. Tare. Fara sa ma opresc. Mi-a deschis mama. Am certat-o si i-am strigat: "De ce nu m-ai asteptat acasa? Nu stiai ca vin?"

"Ssst..." a fost in stare sa-ngaime. "A murit Mamaie..."

Am crezut ca pica cerul pe mine. M-am simtit lovit in moalele capului si-mi doream sa se despice pamantul, sa ma inghita. Eram incremenit in fata usii si nu vroiam sa intru. Nu era drept! Doamne, de ce ai luat-o? Macar o zi, macar o zi puteai sa mai astepti!...



La-nmormantare am stat undeva in spate, nu am avut puterea sa o vad asa... N-am vrut sa-i spun asa adio. Nu am putut...



Mi-a lasat un lantisor inainte sa moara. Ani si ani nu l-am scos de la gat. Si-acim il mai port, cate odata. Asa, o mai simt aproape, nu ca nu ar trai in fiecare zi in sufletul meu... Iar cand mi-e greu imi ridic ochii spre cer. Sigur ma vede...