Gânduri de noapte scrise uneori ziua..

Muzica din jur

>> 26 februarie 2010

A trecut ceva timp de când nu am mai văzut un film ok. Şi văd o grămadă de filme, nu neaparat fiindcă aş dispune de o groază de timp liber, dar este activitatea pentru care găsesc în fiecare zi câteva ore. Prefer să nu dorm decât să treacă o zi fără filme. De când mă ştiu îmi plac poveştile, îmi place să ascult frânturi din astă viaţă filtrate prin ochii şi sufletul altor oameni, îmi plac rândurile care au conţinut, iubesc imaginile care cristalizează idei... Partea mai tristă la finele unui film e când rămân doar cu senzaţia că am pierdut timpul privindu-l. Şi din păcate în ultimul timp senzaţia asta devine obişnuinţă. Mă uit la filme fără a da importanţă titlului, spunându-mi că dacă va merita să îl reţin o voi face la final. Şi a trecut ceva de când să mai reţin un titlu. Însă August Rush am să ştiu că l-am văzut. De ce? Asta nu am să mai spun. Tot ce pot zice e că merită văzut de cei care nu uită magia unei clipe, de cei ce percep muzica vieţii, de cei care încă mai ştiu cum e să visezi şi să ai puterea de a transforma visele în realitate.





Read more...

Altruismul lor, al dimineţilor..

>> 18 februarie 2010

M-am trezit zâmbind. Zâmbind dimineţii şi zâmbind amintirilor...

...pentru dimineţi ca cea de azi
pentru dimineţi ieşite din tipar
pentru dimineţile ce urmează nopţilor lungi... pe care mulţi dintre noi le pierdem
pentru dimineţi frumoase, urâte, cu nori şi ploaie, dar mai ales cu soare... nu din egoism
... din altruism... din altruismul meu... şi mai ales din al lor
al dimineţilor...





Read more...

Arta gândirii

>> 17 februarie 2010

Un contemporan spunea: "Nu există indiferenţă, ci doar lipsă a sentimentelor". Dacă ghiciţi cine a spus asta, aveţi un premiu garantat de la mine! :)
Pentru o mai bună înţelegere a ideii ce stă la bază, am să vă cer permisiunea de a vă spune o "poveste"...

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie…

Să vă explic care e conflictul între ştiinţă şi religie… Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.
Eşti crestin, nu-i aşa, fiule?

Da, dle, spune studentul

Deci crezi în Dumnezeu?

Cu siguranţă.

Dumnezeu e bun?

Desigur, Dumnezeu e bun.

E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?

Da.

Tu eşti bun sau rău?

Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zâmbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin. Uite o problemă pt tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?

Da, dle. Aş încerca.

Deci eşti bun.

N-aş spune asta.

Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu…

Studentul nu raspunde, aşa că profesorul continuă.

El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi răspunde la asta?

Studentul tace.

Nu poti raspunde, nu-i aşa? El ia o înghiţitură de apa din paharul de pe catedra ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
Hai să o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?

Păi…, da, spune studentul

Satana e bun?

Studentul nu ezită la această întrebare: “Nu”

De unde vine Satana?

Studentul ezită. De la Dumnezeu.

Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?

Da, dle.

Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

Da.

Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.

Din nou, studentul nu răspunde.

Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?

Studentul se foieşte jenat.

Da.

Deci cine le-a creat?

Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Spune-mi, continuă el adresându-se altui student, crezi în Isus Cristos, fiule?

Da, dle profesor, cred.

Profesorul se opreşte din mărşăluit. Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pt a identifica şi observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?

Nu, dle. Nu L-am vazut.

Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?

Nu, dle, nu l-am auzit.

L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

Nu, dle, ma tem ca nu.

Si totusi crezi in el?

Da.

Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

Dle profesor, exista caldura?

Da

Si exista frig?

Da, fiule, exista si frig.

Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.

Studentul incepe sa explice.

Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corps au obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corps au material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.

Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

Dle profesor vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.

De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?

Poti explica in ce fel?

Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?


Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?


Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.

Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….

Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?

Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.

PS: Al doilea student era Albert Einstein.




Read more...

:)

>> 10 februarie 2010

"Fără muzică, viaţa ar fi o greşeală". - Friedrich Nietzsche






Read more...

The miracle of love

>> 6 februarie 2010

Dragii mei contemporani, e o prea frumoasă zi de sâmbătă. Zic să ne relaxăm şi să lăsăm de-o parte problemele reale sau închipuite. Măcar azi. Eu unul n-am să-mi stresez neuronii cu chestiuni existenţiale. Am chef să stau pe spate şi să visez. Aşa cum făceam când eram puşti. Pe atunci închideam ochii şi îi frecam cu putere cu pumnii strânşi până când mi se arătau varii contururi diafane pe care le îmbinam şi le făceam să fie ce vreau eu. Se pare că am crescut si mi-am îmbunătăţit tehnica. Astăzi ajunge să-mi las pleoaple să se odihnească şi gândurile să zburde neîngrădite. Iar dacă îmi răsfăţ urechile cu ceva acorduri dragi, am şanse să mă iau în braţe şi să încep să dansez.. Mi s-a spus de atâtea ori că sunt un om complicat încât nu pot să nu mă bucur de simplitatea mea. Chimia bucuriei mele e atât de lipsită de complexitate: picături de sănătate, un strop de ploaie, puţină muzică şi... the miracle of love, cum zice Annie Lennox. Iar dacă ceva din amestecul ăsta lipseşte, ajunge să închid ochii. Hai, oameni buni, opriţi-vă pentru câteva secunde şi daţi-vă voie să visaţi.


Asculta mai multe audio Muzica


Read more...

Ceaţă

>> 5 februarie 2010

Sunt treaz şi visez sau visez că sunt treaz? Conduc de parc-aş sta şi stau de parcă aş pluti. Senzaţia de cocteil de real şi oniric îmi caracterizează dimineaţa. Starea de nebuloasă pe care o percep e sora cu starea în care-l proiectează iarba pe un fumător. Exerciţiul scrierii e menit să-mi redea încrederea în puterea coerenţei. Gândurile-mi lucrează la limita de avarie iar privirea mi-e clară ca a unui miop. Simt exacerbat şi funcţionez rudimentar. M-am hotărât: urăsc febra!


Asculta mai multe audio Muzica



Read more...

Ziua de ieri. Ziua de azi.

>> 4 februarie 2010

Ziua de ieri a fost minunată, fără ca eu să fi făcut ceva în mod special. Nu mai reţin exact dimineaţa, fiindcă e partea de zi care mă plictiseşte cel mai mult, cu încercarea de a deschide ochii, cu dorinţa de a mai rămâne un minut sub plapumă, cu înjurăturile adresate ălora de se fac că dau căldură, cu fuga spre servici... Chestiile astea se tot repetă şi ar fi cam greu să-mi stârnească simpatia. În schimb, la orele prânzului când mi-am pupat pe bască job-ul, treaba stătea uşor schimbat. Cu toate că mă aşteptam să fie frig, să trebuiască să-mi adun haina pe lângă mine într-o dorinţă de a păstra căldura, afară era aşa cum îi place sufletului meu. Nici prea cald şi nici prea frig, cumva prietenos, iar soarele strălucea ca-n mijloc de vară. Dar o vară din aia cum iubesc eu, în care soarele răspândeşte lumină fără a arde tot ce întâlneşte în cale, în care vântul adie şi-ţi mângâie tandru tâmplele. Şi clar, temperatura şi strălucirea din jur m-au făcut să mă simt fericit. Aşa, pur şi simplu. Bucuria venită din lucrurile mici, din chestiile lipsite de megacomplexităţi, bucuria adusă de o rază de soare, de contemplarea unei gâze, sau a unui fir de iarbă, a unei frunze ce valsează în vânt, îmi aduc linişte şi zâmbetul pe buze, iar senzaţia că trăiesc şi mă bucur de asta se ridică de-asupra la orice altceva. Convingerea că viaţa e frumoasă şi merită adorată clipă de clipă, devine de neclintit.

Ziua de azi, atât cât a trecut din ea, e fix la polul opus celei anterioare. În zori m-a trezit brutal strigătul telefonului, iar încercarea mea de a spune vreun cuvânt a fost un eşec total. Mi se mişcau buzele dar sunetele nu aveau chef să se facă auzite. Gâtul mă durea de parcă aş fi mâncat la cină scaieţi, iar capul mi-l percepeam de două ori mai mare şi mai fierbinte. Într-un final am reuşit să articulez câteva vorbe, cu preţul unei senzaţii ce aducea cu înghiţitul unei greble. Acum, când scriu, privesc cu ochi mijiţi monitorul, de parcă m-aş uita prin fanta de la tanc. Am sperat ca iarna asta să-mi iasă cumva să nu răcesc, dar se pare că nu mi-a ieşit. Mă simt aiurea şi totuşi mi-e bine. Bine fiindcă ştiu că dacă nu mi-ar fi rău câte odată, mi-ar fi, probabil, imposibil să mă bucur în alte dăţi. Căci dacă întuneric nu ar exista, lumina nu ar prea avea cum să strălucească, nu-i aşa?


Asculta mai multe audio Muzica



Read more...

ER - varianta autohtonă

>> 1 februarie 2010

În sfârşit am reuşit să pricep şi eu. E adevarat, ceva mai târziu, dar până la urmă m-am prins...

Pe vremea când rula serialul ER la nu mai ştiu ce televiziune, m-am întrebat nu de puţine ori dacă aşa un film s-ar putea face la noi. Şi nu capacităţile de producţie cinematografică mă rodeau pe mine, ci doar întrebarea dacă nu cumva poporul privitor, adică telespectatorul, n-ar percepe pelicula ca pe o comedie, o glumă bună..

Pe la ore de amiază, împreună cu o prea simpatică prietenă a mea, am aterizat în preajma spitalului de urgenţă. Nu în plimbare şi nu din întâmplare, pur şi simplu fiindcă avea nevoie urgentă de ajutor medical. Iar în naivitatea noastră, a amândurora, numele spitalului ne-a inspirat să îl alegem.
Recunosc că the master chief of security ce straşnic păzea la poarta lăcaşului de redobândire a sănătăţii ne-a lăsat să trecem fără probleme când l-am informat care ne e destinaţia, iar in secunda doi eram în faţa uşii în spatele căreia speram să găsim ajutor. Ei da, dar de ce atâta grabă? Uşa era deschisă, în sensul de descuiată, dar în încăpere nici ţipenie de om. Dacă ne-ar fi apăsat vreo dorinţă să ne facem un stoc de seringi, bisturie şi alte instrumente sau medicamente, nimic nu ne-ar fi stat în cale... Am zis să luăm o scurtă pauză, să ne mai tragem sufletul, că musai să apară cineva. După vreo jumătate de oră a cam început să pălească încrederea că nu vom aştepta ca proştii să fim băgaţi în seamă. Cum ştiam că informaţia dă putere, mi-am zis că la recepţia spitalului am să primesc sfatul cel bun. Ideea e că renumitul spital nu duce lipsă de varii spaţii branduite cu varii denumiri, ci doar de personal care să anime spaţiile respective. V-aş minţi pe faţă dacă aş spune că am fost foarte mirat când n-am găsit pe nimeni nici la Informaţii. A trecut ceva vreme până a apărut într-un final o buclată blondă cu o privire care nici nu se obosea să disimuleze iritarea produsă de cutezanţa mea de a o deranja de la plimbarea unei reviste. Cu stăpânire de sine am întrebat-o dacă are ştiinţă de vreo metodă eficientă în urma căreia simpatica prietenă ar primi îngrijirea de care avea nevoie. Răspunsul a venit promt şi profesional: "Vă rog aşteptaţi în faţă la a cincea uşă pe dreapta!"... Să aştept ce? Ziua de mâine? Venirea primăverii? Hotărârea Academiei Române de a schimba înţelesul cuvântului urgenţă? Sau poate pe Moş Crăciun care să le aducă în dar prietenilor multă sănătate ?!...
Una peste alta, trebuie să fiu drept şi să recunosc că nu s-au scurs mai mult de două ore până a apărut un tip senin, costumat la halat alb. Între timp atmosfera se animase, zona din faţa celei de-a cincea uşi pe dreapta devenise neîncăpătoare, oamenii se împrieteneau, schimbau adrese de mail, numere de telefon, făceau conversaţie, probabil reţinând ei din filme că dacă leşini sau te prinde somnul ar putea fi nasol. Mai apatic era doar un tip întins pe o targă la bustul gol şi cu capul plin de sânge...

Cât despre mine, ce să vă spun? Când, într-un târziu, am penetrat intrarea în casă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să consult DEX-ul ca să văd dacă nu cumva am probleme grave de cunoaştere a limbii române. Hmm.. mi-am luat o piatră de pe suflet: "URGÉNȚĂ, urgențe, s.f. Însușirea, caracterul a ceea ce este urgent; situație care necesită o rezolvare urgentă; necesitate de a rezolva imediat o problemă. ♢ Loc. adv. De urgență = imediat, numaidecât, repede, fără întârziere. – Din fr. urgence."

Important e că prietena mea e ok la ora asta, uşor nervoasă pe bărbatu-su care execută depăşiri pe linie continuă sub nasul poliţiştilor, dar sănătoasă tun. Ceea ce vă urez şi vouă.


Asculta mai multe audio Muzica



Read more...

Persoane interesate

About This Blog

Lista mea de bloguri

Faceți căutări pe acest blog

  © Blogger templates Romantico by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP