Ziua de ieri. Ziua de azi.

Ziua de ieri a fost minunată, fără ca eu să fi făcut ceva în mod special. Nu mai reţin exact dimineaţa, fiindcă e partea de zi care mă plictiseşte cel mai mult, cu încercarea de a deschide ochii, cu dorinţa de a mai rămâne un minut sub plapumă, cu înjurăturile adresate ălora de se fac că dau căldură, cu fuga spre servici... Chestiile astea se tot repetă şi ar fi cam greu să-mi stârnească simpatia. În schimb, la orele prânzului când mi-am pupat pe bască job-ul, treaba stătea uşor schimbat. Cu toate că mă aşteptam să fie frig, să trebuiască să-mi adun haina pe lângă mine într-o dorinţă de a păstra căldura, afară era aşa cum îi place sufletului meu. Nici prea cald şi nici prea frig, cumva prietenos, iar soarele strălucea ca-n mijloc de vară. Dar o vară din aia cum iubesc eu, în care soarele răspândeşte lumină fără a arde tot ce întâlneşte în cale, în care vântul adie şi-ţi mângâie tandru tâmplele. Şi clar, temperatura şi strălucirea din jur m-au făcut să mă simt fericit. Aşa, pur şi simplu. Bucuria venită din lucrurile mici, din chestiile lipsite de megacomplexităţi, bucuria adusă de o rază de soare, de contemplarea unei gâze, sau a unui fir de iarbă, a unei frunze ce valsează în vânt, îmi aduc linişte şi zâmbetul pe buze, iar senzaţia că trăiesc şi mă bucur de asta se ridică de-asupra la orice altceva. Convingerea că viaţa e frumoasă şi merită adorată clipă de clipă, devine de neclintit.

Ziua de azi, atât cât a trecut din ea, e fix la polul opus celei anterioare. În zori m-a trezit brutal strigătul telefonului, iar încercarea mea de a spune vreun cuvânt a fost un eşec total. Mi se mişcau buzele dar sunetele nu aveau chef să se facă auzite. Gâtul mă durea de parcă aş fi mâncat la cină scaieţi, iar capul mi-l percepeam de două ori mai mare şi mai fierbinte. Într-un final am reuşit să articulez câteva vorbe, cu preţul unei senzaţii ce aducea cu înghiţitul unei greble. Acum, când scriu, privesc cu ochi mijiţi monitorul, de parcă m-aş uita prin fanta de la tanc. Am sperat ca iarna asta să-mi iasă cumva să nu răcesc, dar se pare că nu mi-a ieşit. Mă simt aiurea şi totuşi mi-e bine. Bine fiindcă ştiu că dacă nu mi-ar fi rău câte odată, mi-ar fi, probabil, imposibil să mă bucur în alte dăţi. Căci dacă întuneric nu ar exista, lumina nu ar prea avea cum să strălucească, nu-i aşa?


Asculta mai multe audio Muzica