Gânduri de noapte scrise uneori ziua..

Postconcediu

>> 17 august 2010

După un concediu bine meritat, zic eu, trezitul de dimineaţă e ca o bâtă luată peste ochi în timp ce admiri o floare... Iar când următorul pas după trezire e o veste proastă, deja o imagine despre ziua ce urmează nu e dificil să-ţi faci.
Dar partea cea mai "incitantă" îşi face simţită prezenţa când prima veste proastă e urmată de încă vreo două ştiri la fel de aiurea.
Cam aşa am început eu astă minunată zi şi mor de curiozitate să văd cum se va sfârşi. Dacă băiatul ăla de i se zice Murphy avea dreptate, sunt şanse maxime ca de la o oră la alta să ajung la un dezastru.
Pe de altă parte, vouă vă urez să aveţi o zi fară nori..

Read more...

Fata tristă

>> 15 iulie 2010

Mi-e trist să scriu.. din tristeţe. Mă doare să aud că oamenii nu mai sunt pe acest pământ cu toate că ştiu că ăsta ne e datul. Cu toate că înţeleg prea bine că un anume echilibru al ăstei lumi cere ca cineva să nu mai fie pentru ca un pui de om să poată vedea întâia oară lumina zilei, mi-e greu să mă obişnuiesc. Ţin minte că, pe undeva prin timpuri, m-am întrebat de-aş vrea ca viaţa-mi să nu aibă sfârşit. Răspuns să-mi dau nu mi-a luat mult. Mi-am zis că nu aş vrea, cu toate că sunt sigur că mă voi despărţi cu greu de astă lume. Dar de-aş fi veşnic, ar însemna să văd în juru-mi murind tot ce-am iubit o viaţă,eu rămânând singur şi sfărâmt de durere în nemurirea mea...

N-am scris de mult şi aş fi vrut să n-am motiv să-ncheg nici astea puţine rânduri. Dar moartea Mădălinei Manole, aşa cum s-a întâmplat ea, m-a făcut să mă apropii acum de taste. N-aş vrea să ştiu ce a fost în sufletul ei când a hotărât să se oprească din drum, fiindcă nu cred că mintea mi-ar putea cuprinde. Tot ce pot să sper e că şi-a găsit liniştea.


Read more...

Mâţa... pe post de Lampa lui Aladin

>> 26 iunie 2010

Dacă ar fi să ma iau după ziua de azi aş trage concluzia că sunt extrem de talentat... la frecat menta. Pe lângă faptul că m-am trezit pe când alţii se plictisiseră de când erau treziţi, toate planurile ce mi le făcusem ieri pentru azi s-au dus pe apa sâmbetei. N-am fost capabil să produc nimic, chit că tare bine mi-ar fi prins să o fac. Dar dacă stau strâmb şi încerc să chibzui drept, nici nu aş şti a spune cum au trecut toate orele astea. Hmm... Uneori mă enervez pe mine din cauză că amân în loc să scap de ce am de făcut! Dar azi, pe lângă că am fost un megapişcător, mai sunt şi iertător. Cu mine, bien sure. Aşa că îmi va ajunge să mă dojenesc prieteneşte, privindu-mă uşor încruntat în oglindă...

Read more...

Bleah!!!

>> 10 iunie 2010

De vreo cinci zile-ncoace sunt varză. Da' varză-varză! Bătută, călită, murată...
În frumoasa zi de sâmbătă ce a trecut, am avut cretina inspiraţie de a mă lua după nişte prieteni care mă tot abureau cât de bună e o anumită gogoaşă cu brânză, smântână şi o tonă de usturoi de pe la o terasă pe care nu am frecventat-o pâna atunci, parcă simţind eu că ceva nu e ok. Am pus botul la propunerea lor ca viţelul la iarbă proaspătă şi m-am înfiinţat la locaţia cu pricina. Rupt în gură de foame fiind, că nu prea-mi aduc des aminte să mai bag câte ceva sub nas, am atacat cu încredere produsul din farfurie. De mi-o fi plăcut ori ba, sincer nu aş putea zice, că la ora aia aş fi înfulecat şi-un ciolan fără pic de carne, dar cert e că pe moment stomacul meu a părut mulţumit. Am mai povestit vreo două trei prostii şi ne-am retras pe la casele noastre, că doar mai aveam de lucrat în mijloc de duminică.
Nici măcar când mi-am întins fizicul în pat nu mi s-a părut a fi ceva în neregulă. Am adormit ca un plod cu scutecul uscat, dar la un 5 din dimineaţă am belit nişte uochi de parcă dădusem nas în nas cu lupul. Din gât simţeam că îmi ies flacări, iar acidul de-mi inunda gura putea să suplinească cu succes rezerva strategică a unui laborator de chimie. Când am luat buda în braţe, mă mir ca nu mi-au ieşit şi pe nas bucăţele de usturoi omogenizate cu scârbosul ulei în care fusese făcută gogoaşa. O oră am stat chircit prin baie, neputincios de a mă mişca de-acolo. Mi-era într-atât de rau că îmi venea să chem salvarea. Cumva, nici eu nu prea ştiu cum, m-am târât la loc în pat şi cu chiu cu vai am adormit. Dar nu fu lungă fericirea... Am căscat din nou ochii şi-am repetat acţiunea descrisă mai sus, că, vorba aia: repetiţia e mama învăţării. Învăţării să nu fii prost, aş adăuga eu. A treia trezire a fost de-a dreptul spectaculoasă, de data asta într-in concert de maţe ce zbierau, total nemulţumite de ce-ndrăznisem să le fac. Şi drept urmare m-au pedepsit! Cu toată Smecta din casă mi-am cerşit îndurarea...

Vreo trei zile nici n-am avut curaj să mă uit la mâncare, d-apăi să bag ceva în gură. Ieri am prins curaj şi am ciugulit ceva, nu de alta dar mă cam lăsase rezerva de energie iar târâş nu-i decent să te duci la servici. Azi voi experimenta o masă de om mare şi poate mâine reîncep să zâmbesc..

Read more...

Când noaptea nu dormi..

>> 24 mai 2010

Undeva prin peregrinările prin viaţă am ajuns la concluzia că e mai bine să nu ai vise, dar mi-a trecut repede. Dacă vă întrebaţi de ce nu mi le mai doream, răspunsul e relativ simplu: fiindcă cei ce nu visează sunt imposibil de dezamăgit. Şi clar, ideea a urmat unei dezamăgiri. Dar dacă nu am fi dezamăgiţi, diferenţe am şti să facem? Dar de ce am vrea să facem diferenţe, oare nu ar fi mai uşor ca lumea să fie aşa cum o desenam cu creta pe asfalt: frumoasă, bună, colorată?... Dar de ce am vrea să fie uşor? Din lene, din incapacitatea de a lupta, din resemnare? Dar de ce am fi resemnaţi? Chiar ne-am forţat limitele şi nu am reuşit? Dar de ce nu am reuşit?....

Oameni pe care viaţa i-a lovit din toate părţile am întâlnit destui. Pe la mijlocul vieţii sau trecuţi pe undeva de el, cu privirea lăsată-n pământ şi umerii traşi în jos de poverile prea multe, storşi de vlaga de a se mai împotrivi unui destin, cu armele abandonate undeva în urmă. Punând câte un picior în faţa celuilalt pentru a urma un drum ce nu şi l-au dorit. Obosiţi şi trişti, văzând în viitor doar un calvar. Uneori le-am auzit şi poveştile în câte-o seară în care spiritul li se mai răzvrătea. Fiecare luptase în felul său, fiecare pe parcurs renunţase la o grămadă de vise, iar undeva în timp, sleiţi, scârbiţi, ceruseră un soi de armistiţiu vieţii. Plătit cu visele şi fericirea lor.

Oricât m-ar fi întristat poveştile lor, câteva cuvinte auzite în astă seară mi-au înlacrimat sufletul. Cuvinte spuse de un pui de om, de-abia la începutul vieţii, pui de om deja rănit de-atâtea ori încât doare numai s-auzi povestea. Rănit de neâncredera celor din jur, de nesusţinerea lor, lăsând de la el pentru fericirea altora până acolo unde a uitat de propria-i fericire. Criticat de părinţi, judecat de prieteni...
Poate că ar trebui să existe calificări pentru meseria de părinte. Poate că prieten ar trebui să fie o decoraţie greu de obţinut. Poate că ar trebui să existe pedepse pentru cei ce-ndrăznesc să taie aripi...
Sau poate ar fi de ajuns să conştientizăm că fiecare dintre noi suntem excepţionali şi să ne dăm silinţa să facem din vieţile noastre şi ale celor dragi un lucru extraordinar!

Read more...

Francoise zice

>> 22 mai 2010

Azi am citit o chestie drăguţă şi m-am gandit să fac un share cu ea:
"Am iubit până am ajuns aproape de nebunie. De aceea se spune că dragostea e o nebunie, iar nebunia mi se pare singurul mod adevărat de a iubi." - Francoise Sagan

Read more...

Greaţă

>> 18 mai 2010

Cumva, de astă dată, ploaia nu-mi mai aduce plăcere. Amestecată cu vânt şi frig, amestecată cu vremuri de doi bani, cu grijile mele, cu ale prietenilor, nici un picur căzut nu-mi mai aduce zâmbetul. Resimt o greaţă enormă pentru ce se intâmplă în ţara asta şi mi-e o milă enormă pentru toţi cei ce-o populăm. Mi-e greaţă de îmbuibaţii care fac donaţii în semn de solidaritate, de ăia care conduc doar pentru binele lor şi a neamurilor lor parazitare, mi-e greaţă de ăia ce râgâie zilnic la televizor despre grija lor pentru noi.
Oare câte generaţii trebuie să mai fie victimile incompetenţei unor loseri?
Băieţii de la BUG au scos o piesă manifest. Şi bine zic în ea..


Read more...

Cu iz de "viaţă bună"

>> 9 mai 2010

Jur că de la o zi la alta îmi creşte pasiunea pentru ţara asta! Un 25% cu drag se evaporă din buget, dacă mai pun câţiva ani la tolbă am scăpat şi de grija banilor la pensie (că din mărunţişul zvârlit în greaţă de ocârmuire probabil c-am să crăp de foame şi frig în prima săptămână), dar măcar m-a deşteptat un gânditor contemporan şi ştiu ce să fac ca să o duc ca un zmeu începând fix de mâine: cică trebe să mă angajez la un IMM... ceea ce-i doresc şi lui!
Dar ce fac? Ce e cu gândurile astea buruienoase într-o preacinstită zi de duminică? Daţi-mi voie să-mi videz creierul, că pare a fi la modă în ziua de azi, şi să-mi plimb liniştit freza pe sub norii de cenuşă. Mai mult n-am chef să fac. Nuuu... Azi nu! Poate mâine.


Read more...

Istoria scrisului

>> 28 aprilie 2010

Mi-a venit să mai aştern ceva vorbe, nu neaparat fiindcă aş avea ceva senzaţional de spus. Ci doar aşa, ca să-mi mai plimb degetele pe tastatură.
Chestia asta cu scrisul mi se trage de când eram puşti. Era un soi de continuare a dragostei mele pentru instrumentele de scris. Stilourile erau în vârful topului, dar nici cu pixurile sau creioanele nu-mi displăcea să "creez". Iubirea pentru stilou a venit încet, cultivată cumva în timp de vorbele mamei care îmi explica că un stilou conferă o oarecare eleganţă gestului de a scrie, iar cerneala pe hârtie are un parfum aparte.
Cât despre scrisul în sine, mă gândesc că era o formă a solitudinii mele, a lipsei dorinţei de a socializa de dragul socializării, un mod de a schiţa şi-a mă retrage într-o lume pe gustul meu, pe sufletul meu. Pe-atunci, în copilărie, scriam poveşti în care răul nu exista iar viaţa era o binecuvântare, cu tot ceea ce cuprinde acest cuvânt. Îmi erau dragi poveştile mele. Şi mamei îi erau dragi. Ea a fost singura care le-a mai citit. Mi-ar place să le regăsesc ascunse într-un fund de cutie, să-mi mai pot plimba privirea peste ele...
Cândva m-am oprit din scris, cumva de la sine, fără legătură cu ceva anume. Probabil creşteam şi nu se mai potrivea statutului de adolescent.

Poate mai scriu şi mâine, azi mi s-a sfârşit "avântul".. Mai ascultaţi puţină muzică, că versurile spun mai mult decât aş reuşi eu să spun..


Read more...

Parfum de amintire

>> 27 martie 2010

"Dacă plouă... am să las un picur să îmi cadă în palme şi am să-l strâng încet.... voi şti că eşti tu.... iar dacă e soare.... să laşi o rază să-ţi încălzească obrajii.... voi fi eu, sărutându-te..."


Asculta mai multe audio Divertisment



Read more...

Simplu

>> 22 martie 2010





În sfârşit o zi în care frigul nu m-a trimis acasă de pe drumuri...

M-am trezit cu faţa alintată de lumina puternica a soarelui şi am rămas secunde bune în admiraţia cerului ce mi se arăta printre jaluzele. M-a prins o dorinţă de ducă şi aş fi fugit în vreunul din oraşele de nu foarte departe, dar după prânz rămăsesem înţeles cu nişte prieteni că ne vom bea împreună cafeaua înainte ca ei să plece spre casă, undeva la un alt capăt de ţară. M-am îmbrăcat ca-n timpul alarmelor din armată şi nu mi-a luat mult până să fiu în stradă. Am luat-o la pas cum nu am mai făcut-o de nici nu mai ţin minte când, şi am pornit-o agale fără vreo ţintă anume. Mergeam şi priveam în jur de parcă ar fi fost prima dată când vedeam oraşul ăsta, mă uitam la case, la blocuri, la copaci, la ceilalţi oameni care se plimbau şi ei. Mirosea a duminică, a duminică de copilărie, pe vremea când era singura zi liberă din săptămână. Şi atunci o zbughiam din casă dis-de-dimineaţă şi băteam la pas un alt oraş până se lăsa noaptea. Nu ştiu ce şi-or fi zis oamenii din jurul meu despre mine, dar n-am avut o problemă să mă plimb cu un zâmbet larg pe faţă, un zâmbet ca de ţânc fericit că a scăpat pentru câteva ore de gura părinţilor...
Am ajuns prin centru unde mai mari şi mai mici se plimbau de zor pe rotile şi mi-am amintit că mi-am spus de multe ori că am să-mi iau şi eu patine, dar se pare că nu am reuşit. Poate că, totuşi, sunt prea bătrân pentru asta. Am continuat să mă plimb şi am ajuns în piaţă şi aş fi luat de-acolo un braţ de lalele, dar mi-am recunoscut că sunt prea leneş ca să le port în braţe, înapoi, o jumătate de oraş.

Când m-au sunat prietenii mei deja eram obosit iar pauza luată în faţa unei cafele a fost o bucurie. N-am zăbovit mult fiindcă se grăbeau să plece şi-am luat-o din nou la drum. De data asta cu maşina. M-am oprit la un peco, am luat ceva de-ale gurii şi vreo două beri fără alcool şi... călătorului îi şade bine cu drumul... Ştiam că acolo unde vreau să mă opresc ar fi minunat să fie ceva copaci, să fie şi apă, niţică iarbă, dar linişte musai să fie. N-a fost chiar dificil până am găsit locul, am scos din porbagaj o pătură, am descărcat proviziile, mi-am luat cartea din maşină şi m-am tolănit pe spate cât sunt de lung. Era aşa o senzaţie de bine, genul acela de bine nesofisticat, simplu, la îndemâna oricui. Şi cu atât mai de apreciat...
Am citit până lumina nu a mai rămas atâta cât să mai pot vedea, am mai zăbovit câteva momente să mă mai bucur de liniştea din jur, am strâns şi am plecat.
Îmi zile ca cea de azi, atunci când vibrez la simplitatea din jur, simt într-adevăr că trăiesc. Şi că mă bucur de asta...


Read more...

Râme bipede

>> 11 martie 2010

M-am plictisit şi să mă enervez. A rămas un soi de lehamite şi incapacitatea de a înţelege unele gesturi ale concetăţenilor.
Acum două zile pe când plecam înspre servici, am rămas în contemplarea unei dungi apărute pe caroseria maşinii mele. Lungă şi sinuoasă străbătea întreaga laterală dreaptă. Genul de zgârietură lăsată de o cheie. A cui cheie? A unui retardat, mai mult ca sigur. Sau dacă n-o fi retardat, frustrat precis e. Iar în contemplarea mea, nici măcar nu m-am enervat. Mă întrebam doar cât de luzăr trebuie să fie un biped care are manifestări de genul ăsta?!
Mi-am adus aminte de Păunescu, Adrian Păunescu, care la un moment dat scria că "pe Pământ idioţii au arme".. Eu aş pune pariu că au şi chei!



Read more...

Rain

>> 9 martie 2010


Vezi mai multe video din Muzica



Read more...

Mart(i)e

>> 3 martie 2010





Read more...

De (primă)vară..

>> 1 martie 2010

S-a dus iarna, cel puţin de prin calendare, şi duse au fost cu ea încă trei luni din viaţă. Şi tot aşa, anotimp după anotimp, câştig şi în acelaşi timp pierd câte ceva. Pierd ore din nu ştiu câte au mai rămas şi câştig prin sentimentele, senzaţiile ce mi le aduce fiecare minut.
Cele mai multe zile ale anului sunt obişnuite, încep şi se termină, nimic special întâmplându-se. Cele mai multe zile, nu au nici un impact asupra drumului vieţii. În alte zile, există întâmplări care pot schimba ceva esenţial la fel de bine cum pot lăsa neschimbat totul. E vorba doar de opţiune, a noastră şi nicidecum a universului. Ne clădim singuri prezentul şi viitorul prin deciziile şi acţiunile noastre. E ciudat să găseşti o explicaţie cosmică unui eveniment pământesc. Poate fi, cel mult, coincidenţă. Învăţăm, într-un final, că nu există miracole. Nu există aşa ceva numit soartă. Nimic nu este predestinat. Iar ziua de azi, indiferent cum a început, se va sfârşi aşa cum vom decide fiecare.



Read more...

Muzica din jur

>> 26 februarie 2010

A trecut ceva timp de când nu am mai văzut un film ok. Şi văd o grămadă de filme, nu neaparat fiindcă aş dispune de o groază de timp liber, dar este activitatea pentru care găsesc în fiecare zi câteva ore. Prefer să nu dorm decât să treacă o zi fără filme. De când mă ştiu îmi plac poveştile, îmi place să ascult frânturi din astă viaţă filtrate prin ochii şi sufletul altor oameni, îmi plac rândurile care au conţinut, iubesc imaginile care cristalizează idei... Partea mai tristă la finele unui film e când rămân doar cu senzaţia că am pierdut timpul privindu-l. Şi din păcate în ultimul timp senzaţia asta devine obişnuinţă. Mă uit la filme fără a da importanţă titlului, spunându-mi că dacă va merita să îl reţin o voi face la final. Şi a trecut ceva de când să mai reţin un titlu. Însă August Rush am să ştiu că l-am văzut. De ce? Asta nu am să mai spun. Tot ce pot zice e că merită văzut de cei care nu uită magia unei clipe, de cei ce percep muzica vieţii, de cei care încă mai ştiu cum e să visezi şi să ai puterea de a transforma visele în realitate.





Read more...

Altruismul lor, al dimineţilor..

>> 18 februarie 2010

M-am trezit zâmbind. Zâmbind dimineţii şi zâmbind amintirilor...

...pentru dimineţi ca cea de azi
pentru dimineţi ieşite din tipar
pentru dimineţile ce urmează nopţilor lungi... pe care mulţi dintre noi le pierdem
pentru dimineţi frumoase, urâte, cu nori şi ploaie, dar mai ales cu soare... nu din egoism
... din altruism... din altruismul meu... şi mai ales din al lor
al dimineţilor...





Read more...

Arta gândirii

>> 17 februarie 2010

Un contemporan spunea: "Nu există indiferenţă, ci doar lipsă a sentimentelor". Dacă ghiciţi cine a spus asta, aveţi un premiu garantat de la mine! :)
Pentru o mai bună înţelegere a ideii ce stă la bază, am să vă cer permisiunea de a vă spune o "poveste"...

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie…

Să vă explic care e conflictul între ştiinţă şi religie… Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.
Eşti crestin, nu-i aşa, fiule?

Da, dle, spune studentul

Deci crezi în Dumnezeu?

Cu siguranţă.

Dumnezeu e bun?

Desigur, Dumnezeu e bun.

E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?

Da.

Tu eşti bun sau rău?

Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zâmbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin. Uite o problemă pt tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?

Da, dle. Aş încerca.

Deci eşti bun.

N-aş spune asta.

Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu…

Studentul nu raspunde, aşa că profesorul continuă.

El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi răspunde la asta?

Studentul tace.

Nu poti raspunde, nu-i aşa? El ia o înghiţitură de apa din paharul de pe catedra ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
Hai să o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?

Păi…, da, spune studentul

Satana e bun?

Studentul nu ezită la această întrebare: “Nu”

De unde vine Satana?

Studentul ezită. De la Dumnezeu.

Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?

Da, dle.

Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

Da.

Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.

Din nou, studentul nu răspunde.

Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?

Studentul se foieşte jenat.

Da.

Deci cine le-a creat?

Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea. Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Spune-mi, continuă el adresându-se altui student, crezi în Isus Cristos, fiule?

Da, dle profesor, cred.

Profesorul se opreşte din mărşăluit. Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pt a identifica şi observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?

Nu, dle. Nu L-am vazut.

Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?

Nu, dle, nu l-am auzit.

L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?

Nu, dle, ma tem ca nu.

Si totusi crezi in el?

Da.

Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

Dle profesor, exista caldura?

Da

Si exista frig?

Da, fiule, exista si frig.

Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.

Studentul incepe sa explice.

Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corps au obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corps au material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii.

Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

Dle profesor vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.

De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?

Poti explica in ce fel?

Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?


Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?


Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.

Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….

Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?

Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.

PS: Al doilea student era Albert Einstein.




Read more...

:)

>> 10 februarie 2010

"Fără muzică, viaţa ar fi o greşeală". - Friedrich Nietzsche






Read more...

The miracle of love

>> 6 februarie 2010

Dragii mei contemporani, e o prea frumoasă zi de sâmbătă. Zic să ne relaxăm şi să lăsăm de-o parte problemele reale sau închipuite. Măcar azi. Eu unul n-am să-mi stresez neuronii cu chestiuni existenţiale. Am chef să stau pe spate şi să visez. Aşa cum făceam când eram puşti. Pe atunci închideam ochii şi îi frecam cu putere cu pumnii strânşi până când mi se arătau varii contururi diafane pe care le îmbinam şi le făceam să fie ce vreau eu. Se pare că am crescut si mi-am îmbunătăţit tehnica. Astăzi ajunge să-mi las pleoaple să se odihnească şi gândurile să zburde neîngrădite. Iar dacă îmi răsfăţ urechile cu ceva acorduri dragi, am şanse să mă iau în braţe şi să încep să dansez.. Mi s-a spus de atâtea ori că sunt un om complicat încât nu pot să nu mă bucur de simplitatea mea. Chimia bucuriei mele e atât de lipsită de complexitate: picături de sănătate, un strop de ploaie, puţină muzică şi... the miracle of love, cum zice Annie Lennox. Iar dacă ceva din amestecul ăsta lipseşte, ajunge să închid ochii. Hai, oameni buni, opriţi-vă pentru câteva secunde şi daţi-vă voie să visaţi.


Asculta mai multe audio Muzica


Read more...

Ceaţă

>> 5 februarie 2010

Sunt treaz şi visez sau visez că sunt treaz? Conduc de parc-aş sta şi stau de parcă aş pluti. Senzaţia de cocteil de real şi oniric îmi caracterizează dimineaţa. Starea de nebuloasă pe care o percep e sora cu starea în care-l proiectează iarba pe un fumător. Exerciţiul scrierii e menit să-mi redea încrederea în puterea coerenţei. Gândurile-mi lucrează la limita de avarie iar privirea mi-e clară ca a unui miop. Simt exacerbat şi funcţionez rudimentar. M-am hotărât: urăsc febra!


Asculta mai multe audio Muzica



Read more...

Ziua de ieri. Ziua de azi.

>> 4 februarie 2010

Ziua de ieri a fost minunată, fără ca eu să fi făcut ceva în mod special. Nu mai reţin exact dimineaţa, fiindcă e partea de zi care mă plictiseşte cel mai mult, cu încercarea de a deschide ochii, cu dorinţa de a mai rămâne un minut sub plapumă, cu înjurăturile adresate ălora de se fac că dau căldură, cu fuga spre servici... Chestiile astea se tot repetă şi ar fi cam greu să-mi stârnească simpatia. În schimb, la orele prânzului când mi-am pupat pe bască job-ul, treaba stătea uşor schimbat. Cu toate că mă aşteptam să fie frig, să trebuiască să-mi adun haina pe lângă mine într-o dorinţă de a păstra căldura, afară era aşa cum îi place sufletului meu. Nici prea cald şi nici prea frig, cumva prietenos, iar soarele strălucea ca-n mijloc de vară. Dar o vară din aia cum iubesc eu, în care soarele răspândeşte lumină fără a arde tot ce întâlneşte în cale, în care vântul adie şi-ţi mângâie tandru tâmplele. Şi clar, temperatura şi strălucirea din jur m-au făcut să mă simt fericit. Aşa, pur şi simplu. Bucuria venită din lucrurile mici, din chestiile lipsite de megacomplexităţi, bucuria adusă de o rază de soare, de contemplarea unei gâze, sau a unui fir de iarbă, a unei frunze ce valsează în vânt, îmi aduc linişte şi zâmbetul pe buze, iar senzaţia că trăiesc şi mă bucur de asta se ridică de-asupra la orice altceva. Convingerea că viaţa e frumoasă şi merită adorată clipă de clipă, devine de neclintit.

Ziua de azi, atât cât a trecut din ea, e fix la polul opus celei anterioare. În zori m-a trezit brutal strigătul telefonului, iar încercarea mea de a spune vreun cuvânt a fost un eşec total. Mi se mişcau buzele dar sunetele nu aveau chef să se facă auzite. Gâtul mă durea de parcă aş fi mâncat la cină scaieţi, iar capul mi-l percepeam de două ori mai mare şi mai fierbinte. Într-un final am reuşit să articulez câteva vorbe, cu preţul unei senzaţii ce aducea cu înghiţitul unei greble. Acum, când scriu, privesc cu ochi mijiţi monitorul, de parcă m-aş uita prin fanta de la tanc. Am sperat ca iarna asta să-mi iasă cumva să nu răcesc, dar se pare că nu mi-a ieşit. Mă simt aiurea şi totuşi mi-e bine. Bine fiindcă ştiu că dacă nu mi-ar fi rău câte odată, mi-ar fi, probabil, imposibil să mă bucur în alte dăţi. Căci dacă întuneric nu ar exista, lumina nu ar prea avea cum să strălucească, nu-i aşa?


Asculta mai multe audio Muzica



Read more...

ER - varianta autohtonă

>> 1 februarie 2010

În sfârşit am reuşit să pricep şi eu. E adevarat, ceva mai târziu, dar până la urmă m-am prins...

Pe vremea când rula serialul ER la nu mai ştiu ce televiziune, m-am întrebat nu de puţine ori dacă aşa un film s-ar putea face la noi. Şi nu capacităţile de producţie cinematografică mă rodeau pe mine, ci doar întrebarea dacă nu cumva poporul privitor, adică telespectatorul, n-ar percepe pelicula ca pe o comedie, o glumă bună..

Pe la ore de amiază, împreună cu o prea simpatică prietenă a mea, am aterizat în preajma spitalului de urgenţă. Nu în plimbare şi nu din întâmplare, pur şi simplu fiindcă avea nevoie urgentă de ajutor medical. Iar în naivitatea noastră, a amândurora, numele spitalului ne-a inspirat să îl alegem.
Recunosc că the master chief of security ce straşnic păzea la poarta lăcaşului de redobândire a sănătăţii ne-a lăsat să trecem fără probleme când l-am informat care ne e destinaţia, iar in secunda doi eram în faţa uşii în spatele căreia speram să găsim ajutor. Ei da, dar de ce atâta grabă? Uşa era deschisă, în sensul de descuiată, dar în încăpere nici ţipenie de om. Dacă ne-ar fi apăsat vreo dorinţă să ne facem un stoc de seringi, bisturie şi alte instrumente sau medicamente, nimic nu ne-ar fi stat în cale... Am zis să luăm o scurtă pauză, să ne mai tragem sufletul, că musai să apară cineva. După vreo jumătate de oră a cam început să pălească încrederea că nu vom aştepta ca proştii să fim băgaţi în seamă. Cum ştiam că informaţia dă putere, mi-am zis că la recepţia spitalului am să primesc sfatul cel bun. Ideea e că renumitul spital nu duce lipsă de varii spaţii branduite cu varii denumiri, ci doar de personal care să anime spaţiile respective. V-aş minţi pe faţă dacă aş spune că am fost foarte mirat când n-am găsit pe nimeni nici la Informaţii. A trecut ceva vreme până a apărut într-un final o buclată blondă cu o privire care nici nu se obosea să disimuleze iritarea produsă de cutezanţa mea de a o deranja de la plimbarea unei reviste. Cu stăpânire de sine am întrebat-o dacă are ştiinţă de vreo metodă eficientă în urma căreia simpatica prietenă ar primi îngrijirea de care avea nevoie. Răspunsul a venit promt şi profesional: "Vă rog aşteptaţi în faţă la a cincea uşă pe dreapta!"... Să aştept ce? Ziua de mâine? Venirea primăverii? Hotărârea Academiei Române de a schimba înţelesul cuvântului urgenţă? Sau poate pe Moş Crăciun care să le aducă în dar prietenilor multă sănătate ?!...
Una peste alta, trebuie să fiu drept şi să recunosc că nu s-au scurs mai mult de două ore până a apărut un tip senin, costumat la halat alb. Între timp atmosfera se animase, zona din faţa celei de-a cincea uşi pe dreapta devenise neîncăpătoare, oamenii se împrieteneau, schimbau adrese de mail, numere de telefon, făceau conversaţie, probabil reţinând ei din filme că dacă leşini sau te prinde somnul ar putea fi nasol. Mai apatic era doar un tip întins pe o targă la bustul gol şi cu capul plin de sânge...

Cât despre mine, ce să vă spun? Când, într-un târziu, am penetrat intrarea în casă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să consult DEX-ul ca să văd dacă nu cumva am probleme grave de cunoaştere a limbii române. Hmm.. mi-am luat o piatră de pe suflet: "URGÉNȚĂ, urgențe, s.f. Însușirea, caracterul a ceea ce este urgent; situație care necesită o rezolvare urgentă; necesitate de a rezolva imediat o problemă. ♢ Loc. adv. De urgență = imediat, numaidecât, repede, fără întârziere. – Din fr. urgence."

Important e că prietena mea e ok la ora asta, uşor nervoasă pe bărbatu-su care execută depăşiri pe linie continuă sub nasul poliţiştilor, dar sănătoasă tun. Ceea ce vă urez şi vouă.


Asculta mai multe audio Muzica



Read more...

Prin abandon, nu se câştigă !

>> 25 ianuarie 2010

Am şi eu o întrebare de baraj: oamenii care trăiesc pe timp de criză se cheamă crizaţi? Întrebarea era retorică, biensure, iar răspunsul mi-l dau fără teama de a greşi profund: nu! Dar atunci de ce se comportă de parcă ar fi crizaţi? E vreo modă care a trecut pe lângă mine fără să prind de veste? Sau vreo incapacitate de a gândi constructiv? Acum, din câte mă duce pe mine capul, criza economică nu e chiar tot una cu moartea comerţului, cu toate că dacă arunc o privire în jur, văd că mult popor cam aşa o percepe. E doar un soi de competiţie în care cei slabi cad iar cei pregătiţi înving. Ca-n orice competiţie.Pe vreme de criză e vital să se strângă rândurile şi întregul potenţial creativ şi strategic să se concentreze pe soluţii de trecere prin criză păstrând planurile de dezvoltare şi nicidecum pe ideea de abandon sau soluţii radicale care să piardă din vedere imaginea de ansamblu a dezvoltării companiei. Strategiile de dezvoltare trebuiesc adaptate la noile condiţii, dar nu trebuie în nici un caz renunţat la ele. E clar că o bună şansă de a răzbi se realizează prin eficientizarea cheltuielilor jucătorilor în afaceri, dar asta nu înseamnă scăderea cheltuielilor doar de dragul scăderii lor. Să tai din orice zonă în care sunt bani ce ies din firmă, denotă doar dezorganizare şi imposibilitate de a vedea înainte, denotă lipsa de strategie viabilă, iar în aceste cazuri căderea în glorie este iminentă. Repet, adaptare nu e nicicum echivalent la renunţare. Dintr-o simplă analiză a zilelor de azi, e uşor de văzut că mari economii au gândit companiile că vor face prin reducerea drastică a publicităţii. Pentru unii a părut logic, fiindcă priveau reclama din punctul de vedere al unui contabil şi nu al unui om de afaceri vizionar. "Şansa" crizei de acum este că nu e prima de acest fel, iar şansa oamenilor de afaceri este că soluţii de ieşire din criză au găsit alţii înainte şi le-au şi verificat. Lucrul la îndemâna oricui e să se informeze, sa "fure" din ideile care au funcţionat şi să le adapteze la propriul business şi la condiţiile actuale. Tendinţa de a tăia în primul rând banii de publicitate se manifestă aproape global, dar cei ce sunt pregătiţi ştiu că e cea mai proastă "soluţie". O privire înapoi prin anii de criză 73-75 ne va releva faptul că în acea perioadă s-au lansat afaceri de succes ca revista People, Windows sau serviciile FedEx. Tot în acea perioadă, conducerea Toyota a hotărât să-şi continue planurile de a construi un brand puternic şi a ajuns numarul unu în exporturile de maşini în Statele Unite. Concluzia nu-i grea: cei cu stăpânire de sine (adică fix opusul crizaţilor) şi bine pregătiţi vor răzbi şi vor ieşi din criză cu un brand mult mai puternic, pe când ceilalţi îşi vor linge rănile, dacă nu cumva vor fi gata decedaţi.
Un băiat deştept, spunea cândva: "Să renunţi la publicitate pentru a salva o firmă, e ca şi cum ai opri un ceas încercând să opreşti timpul!"




Read more...

Number one

>> 24 ianuarie 2010

Ştiam eu că trebuie să fiu mândru de neamul din care fac parte, doar că nu găseam motive. Dar uite, azi mă fălesc cu adevărat. Păi puţin lucru să fie ca pe timpurile astea crizate să fii number one? Păi e cineva mai tare ca noi, noi... adică românii? Nu e frate, vă zic eu. Şi încă la ce suntem aşa bengoşi? La export, nene! Le-am luat faţa la toţi, exportăm cu spume, produsele noastre mişună peste tot în Europa de Vest, iar toţi competitorii noştri mai au de învăţat până să ne ajungă. Şi chiar nu e puţin lucru ca la fiecare opt produse expuse unul să fie made in Romania! Da' ce ziceam că exportăm aşa cu foc? Hmm, m-am luat cu vorba şi am uitat subiectul: paraşute exportăm! Ştiu, ştiu, unii care se exprimă mai buruienos decât mine le spun târfe, sau pocnitori, sau japiţe, sau... Dar sunt sigur că v-aţi prins voi despre ce e vorba. Da măi tată, curvele noastre tocesc cu eleganţă trotuarele frumosului continent şi ne duc gloria în lume. Pe timpuri, când practicam cu ardoare sporturile în aer liber cu denumirea şotron, România era cunoscută "pe afară" după Dracula şi Gerovital. Acum toată America ştie că la noi dacă-i joi e violet, iar The Times se simte onorat să titreze “Romania este primul exportator de prostituate”.
E drept, am citit şi eu că reclama, indiferent dacă e pozitivă sau negativă, tot reclamă se cheamă... dar oare chiar aşa trebuie pusă în practică ideea?

Read more...

Răul din jur

>> 23 ianuarie 2010

Citim, privim, încercăm să învăţăm câte ceva din ceea ce vedem în jur, din ceea ce auzim, din experienţele trăite de noi sau de alţii. Sunt lucruri care, dacă nu ni se întâmplă, ne putem socoti norocoşi. Chiar dacă uneori dăm de greu şi chiar dacă de multe ori ne pare că am dat peste cea mai mare problemă din lume, uitându-ne împrejur vom realiza ca nu e. De fiecare dată există ceva mai rău, şi mai rău... şi asta continuă până la nesfârşit. Există întâmplări care declanşează ceva în noi, iar declicul acela ne transformă, uneori, pentru tot restul zilelor.
Nu de mult am citit despre un tânăr de undeva din lumea asta mare care într-o noapte a fost atacat de o bandă de cartier. I-au violat şi omorât iubita iar în el şi-au băgat cuţitele până s-au plictisit. Doar că puştiul a avut zile şi a scăpat cu viaţă. A ieşit din spital după câteva luni şi i-a omorât pe toţi din gaşca de violatori. Partea ciudată este că el nu îşi mai aminteşte nimic: nu ştie că prietena lui e moartă, nu ştie că el a fost înjunghiat iar despre gaşca cu pricina nu pare să fi aflat vreodată. Mintea lui s-a blocat acolo unde încă mai avea o iubită şi o viaţă normală.
Cineva, cândva, a spus: "Viaţa e cel mai groaznic lucru care i se poate întâmpla cuiva".

Read more...

Fight

>> 15 ianuarie 2010

Conceptul de luptă e cumva barbar, învechit şi cu siguranţă brutal. Nu în toate cazurile, doar în majoritatea lor. Aruncând o privire prin istorie, se pare că a fost activitatea preferată a oamenilor încă de cum au coborât din copac. Motive s-au găsit berechet, de la un petec de pământ până la niscaiva averi, de la o bucată de mâncare până la dorinţa de mărire. Acum, multe lupte din trecut pot părea justificate, la fel cum altele cu siguranţă au fost total inutile, dar motivate ori ba au dus "tradiţia" până în contemporan unde conceptul s-a cizelat, modelând şi metodele în acelaşi timp. Se pare că aşa am fost construiţi, dornici de a ne arăta muşchii în fiece împrejurare, gata să sărim la gâtul celor ce îndrăznesc să ne stea în cale sau să nu adere instant la ideile noastre creţe. Doar că, atunci când ne vom apropia de un final de drum prin astă lume unele victorii se vor dovedi a fi de prisos, iar timpul alocat luptelor un timp furat vieţii noastre. Abraham Lincoln spunea odată: "Nu contează câţi ani ai trăit în viaţa ta, ci câtă viaţă e în anii trăiţi".

P.S. Lupta fetei ăsteia merită dusă, la fel cum merită şi fata acultată cântând despre ea.




Read more...

13. Frânturi de.. eu

>> 13 ianuarie 2010

V-am povestit vreodată că de ceva timp m-am hotărât să mă mut... în trecut? Dacă îmi amintesc bine, nu, nu v-am povestit. De ce o fac? E simplu, fiindcă era mai bine. Să n-o luaţi acum în tragic, că doar o parte din mine s-a mutat în zile nu chiar de mult apuse. Că e partea cea mai importantă, asta e de netăgăduit. Dar în acelaşi timp, ca într-un fel de simultan, cealaltă parte continuă să existe în prezent, să mă facă să mă trezesc, să mănânc, să lucrez, uneori să zâmbesc, alteori chiar să mă bucur de cădura unei raze ce mi se joacă pe faţă, să mă plimb printr-un parc, să lenevesc pe o bancă, să-nşir cuvinte la o cafea cu un prieten... Dar când seara revin acasă, mă-ntorc la mine cel de anul trecut şi-ncerc să adorm aşa.



Read more...

Painful

>> 12 ianuarie 2010

A fost o zi ciudată. Dimineaţa m-am trezit de parcă aş fi dormit într-un lighean, cumva boţit şi inapt să găsesc logica zilei ce abia începea. O durere de cap îngrozitoare m-a ţintuit locului într-o incapacitate totală de a face vreo mişcare, cu un soi de teamă conform căreia dacă aş fi mişcat măcar un deget aş fi avut "şansa" să-mi explodeze ţeasta în mii de ţăndări. Nici după cele mai crunte amestecuri de alcol zvârlite pe gât vreodată nu am simţit aşa ceva. Dar măcar pe atunci ştiam de unde mi se trage, pe când acum...
Cumva m-am convins să ma dau jos din pat, era aprope prânz şi trebuia să ajung la servici, cu durerea urmându-mă ca un câine credincios. Ca bucuria să fie maximă, odată biped am încercat şi farmecul senzaţiei de leşin, un fel de stupidă imposibilitate de a mă simţi altfel decât într-un carusel. Am scoborât de pe dulap o cutie cu medicamente şi am început să caut frenetic în ea, neştiind prea bine, oricum, ce sper să găsesc acolo. Amintirea unor cuvinte m-a făcut să mă opresc din scormonit la fel de brusc cum m-am apucat şi mi-am zis că sigur voi reuşi să funcţionez şi fără leacuri. Că nu m-a lovit AH1N1 puteam să bag mâna în foc, că simptomele le-am auzit într-atât în ultima vreme că am să le uit, probabil, atunci când am să uit şi tabla înmulţirii.
Aerul rece care m-a întâmpinat odată ieşit din casă mi-a mai congelat o idee durerea de cap, dar ca tortul să aibă şi o cireaşă în vârf, m-a făcut să simt că crăp de... cald. Dacă aş fi ştiut că nu mă întâlnesc cu nimeni nici pe stradă şi nici pe la servici, aş fi fost în stare să mă întorc acasă şi să mă "costumez" la tricou cu mâneci scurte...
Şi iaca aşa, pendulând cu graţie printre săgeţile ce-mi treceau prin creier, senzaţiile de năduşeală şi cele de prag de leşin am mai petrecut o minunată zi din preafrumoasa viaţă. Dacă v-aţi îngrijorat pentru mine, acum sunt ceva mai ok, cel puţin prin comparaţie cu dimineaţă. Ca dovadă, sunt în stare până şi să scriu...



Read more...

Let's talk about sex

>> 11 ianuarie 2010

Indubitabil, sexul m-a pasionat de când mi-aduc aminte ! Oh... vai... ce oroare... Parcă şi aud cum pudoarea se scurge din unii ca puroiul dintr-un coş...
M-a pasionat la fel de mult, pe cât, la polul opus, mi-a produs greaţă falsa pudoare ! Sunt sătul până în gât de părinţii tembeli care inoculează copiilor frica şi de a discuta despre sex, lăsându-i în felul ăsta să aprofundeze ideea după cursurile ce se predau la colţul blocului sau la şcoala băieţilor de la Paraziţii.
Mă plictisesc de moarte şi femeile care pozează în mimoza pudica, probabil la amintirea poveţelor pline de sevă primite de la bunici, nefăcând minimul exerciţiu de imaginaţie prin care să-şi dea seama cum de bunica îi e bunică dacă nu făcea sex... Cât despre bărbaţii care cred că piscul cunoaşterii e poziţia misionarului, am să-i numesc doar gibonus pateticus şi, dacă nu uit, am să vă povestesc despre ei cu altă ocazie.

În cazul în care rândurile de mai sus au creat ceva nervozitate în spiritele voastre gingaşe, puteţi să vă relaxaţi. Nu am de gând să vă învăţ ce trebuia deja să ştiţi, doar şi pentru faptul că... arta nu se învaţă din scripte. Ba mai mult, fiind un tip grijuliu cu starea de spirit ce animă populaţia în oribilele începuturi de săptămână, am să mă străduiesc să vă descreţesc frunţile cu 10 legi uşor tembele legate de sex:

1. În Bahrain, un ginecolog de sex masculin poate consulta o pacientă, dar îi este interzis să se uite direct la organele ei genitale în timpul controlului. El poate să vadă doar reflexia într-o oglindă. (Şi dacă o vede invers, oare care-i ghişeftul?)

2. Musulmanilor le este interzis să se uite la organele genitale ale unui cadavru. Această lege se aplică şi celor care lucrează la pompe funebre. Organele sexuale ale decedaţilor trebuie să fie acoperite în permanenţă cu o bucată de lemn sau chiar cu… o caramidă. (Şi când mă gândesc că scula lui Terente se află la loc de cinste la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti, îmi dau seama de ce nu suntem pe aceeaşi lungime de undă cu băieţii ăştia..)

3. În Indonezia, pedeapsa pentru masturbare este decapitarea. (Da' la bărbaţi oare care cap cade sub sabie?)

4. În Guam, există bărbaţi al căror job full-time este să călătorească în toată ţara pentru a dezvirgina tinerele care îi plătesc pentru “privilegiul” de a face sex cu ei pentru prima dată. Care este motivul? În Guam, legea le interzice femeilor virgine să se căsătorească. (Pai cu şomajul de pe la noi, cred că s-ar găsi câţiva doritori să aplice pentru job-ul sus menţionat..)

5. În Hong Kong, unei soţii înşelate îi este permis prin lege să îşi omoare soţul adulter, atâta timp cât îşi foloseşte doar mâinile. Femeia cu care a fost înşelată poate fi însă omorâtă în orice mod doreşte soţia. (Şi uite cum revine sclavagismul)

6. Vânzătoarele topless sunt legale în Liverpool, Anglia, dar numai în magazinele în care se vând peşti tropicali. (Atenţie la peştii pe care îi cumperi!)

7. În Cali, Columbia, o femeie poate face sex doar cu soţul ei, iar prima dată când se întâmplă acest lucru, mama femeii trebuie să stea în cameră, pentru a fi martor. (Hmmm...)

8. În Santa Cruz, Bolivia, este legal ca un bărbat să facă sex cu o femeie şi cu fiica ei, în acelaşi timp. (Chiar era o problemă aşa de mare încat trebuia adoptată o lege pentru asta?)

9. În Liban, bărbaţilor li se permite legal să întreţină raporturi sexuale cu… animale, atâta timp cât acestea sunt de sex feminin. Pentru raporturile cu animalele de sex masculin, pedeapsa este moartea. (Are logica, nu?)

10. În Nevada, a face sex fără a folosi prezervativ este ilegal. (Aha... şi poliţia are câte o secţie mobilă la fiecare maternitate ca să-i salte la sigur pe fraierii care vin să-şi vadă odraslele?!..)

Şi din nou nu vă-nţeleg, voi nu aveţi nimic de f..ăcut de staţi să citiţi bloguri? V-am salutat din mers !



Read more...

Napoca. Cluj-Napoca...

>> 10 ianuarie 2010

"Mmm... Ce culori! Ce rezoluţie!" Cam aşa s-a exprimat acum ceva timp un tânar care a ieşit din casă după câţiva ani în care şi-a ucis timpul stând doar în faţa calculatorului. Cam aşa mi-a venit şi mie să spun când cauciucurile mi-au păşit ieri în simpaticul oraş. Forfota străzilor, a magazinelor, "caldul" oraşului, totul cumva, mi-a reîmprospătat bucuria de a mă afla acolo. Şi mai mult, mi-a readus dorinţa de a face parte din peisaj. Simt că am obosit să trăiesc în oraşe liniştite, încep să mă transform în pensionar chiar dacă mai am mult până acolo, îmi lipsesc din ce în ce mai mult viaţa agitată, traiul ca şi competiţie, lumea de noapte...
La sfârşitul săptămânii trecute mi-am sincronizat pulsul cu cel al Iaşi-ului şi am avut acelaşi sentiment ca şi ieri. Doar că, într-o balanţă a alegerii ar câştiga de data asta Napoca, Cluj-Napoca, fiindcă în Iaşi am sălăşuit vreme îndelungată iar prin capitala Ardealului niet. În excursiile din viaţă ca şi în excursia vieţii e ok să-ţi dai şansa de a cunoaşte cât mai mult şi nu de a te transforma în iobag, într-un legat de ceva petec de glie.
Mi-a venit pofta de a bea cafea la 7 dimineaţa altundeva decât într-o benzinărie, m-a pălit dorinţa de a avea din nou unde să înfulec la 4 dimineaţa, mă zgândără dorul de a hălădui pe străzi fără să mă ştie cineva, şi dorul de a adormi cu trepidaţia vieţii în jur şi nu într-o linişte de sat părăsit...



Read more...

Înfipt ori ba...

>> 7 ianuarie 2010

Sunt departe de a fi ipohondru, ba chiar aş putea spune că mă situez la polul opus. Atitudinea asta nu-mi vine din vreun soi de dezinteres faţă de propria persoană, ci doar din plictiseala de a auzi varii bazaconii prin spitalele din frumoasa ţară. La un moment dat am fost într-atât de bine "tratat" pe aici încât doctorii de printr-o altă ţară s-au mirat că mai sunt în stare de funcţionare...

Acum, ce a fost a fost, dar am ajuns la o dilemă şi nu prea sunt în măsură să mă dumiresc ce-o fi bine şi ce-o fi rău. Despre gripa aviară am auzit o grămadă de chestii, unele mai tragice ca alte iar rezultatul final al tuturor îngrijorărilor a fost că au crăpat trei găini... de bătrâneţe. S-a distrat media românească învârtind boala pe toate părţile, poliţia a întins benzi colorate ca să nu picăm în vreo carantină, alţi pinguini au alergat ceva orătănii prin curţile oamenilor, dar în afară de tot circul ăsta s-a dovedit a fi doar un fâs.

Partea mai prostă e că acum nu trece zi de la Dumnezeu fără să aud că au mai murit nu ştiu câţi oameni din cauza gripei porcine, gripei noi sau cum dracu' le-o mai spune. Şi partea şi mai proastă e că unii au dat colţul fiind super bine-merci şi sănătoşi până să se lipească de ei boala în trend, iar alţii şi-au încheiat socotelile cu astă lume fix din marea lor grijă pentru sănătate, şi anume după ce s-au vaccinat. Şi iaca de-aici vine şi sublima mea dilemă: nu lucrez în domeniu ca să am o părere ceva mai avizată iar din ce se spune pe la televizor, prin ziare şi alte zone de media nu reuşesc decât să-mi încâlcesc mintea. Să zicem că la un moment dat aş fi tentat să merg pe mâna Ministerului Sănătăţii care se înghesuie să ne convingă că e beton să ne injectăm, dar în secunda doi îmi amintesc că acelaşi minister a indicat mai voalat sau mai pe faţă spitalelor din ţară să facă ciocu' mic cu privire la numărul cazurilor de îmbolnăviri. Şi tot din practica traiului pe ăste meleaguri nu prea îmi zgândără memoria când i-a mai frecat grija pe cârmuitori de binele plebei, că de câte ori i-a tras-o plebei peste cap îmi vine greu să uit...

Acum revenind de unde am plecat, oare să mă înfig în ac ori ba? Voi v-aţi înfipt, o veţi face sau spuneţi pas? Dacă deja v-aţi "imunizat" şi încă mai suflaţi, făceţi-mi din mână...



Read more...

Stop sportului. Ucide!

>> 5 ianuarie 2010

Bănuiesc că nu vă mai spun o noutate atunci când îmi exprim dragostea faţă de cercetători. De gaşca care s-a prins că bârfa e cam aceeaşi vrăjeală ca şi sexul parcă v-am povestit. De ceilalţi care au declarat cu tărie că îngerii nu pot să zboare, parcă am amintit şi de ei. Dar iaca că s-au mai trezit unii care au decretat că sportul în aer liber în oraşe e la fel de dăunător ca şi fumatul. Ie-te bre, la asta nu m-am gândit. Cine ştie, poate aşa le daţi o idee la genialii din guver să pună accize pe jogging...
Bănuiesc că al meu subconştient s-a prins de şmecheria asta de pe când eram tânar, că doar de aia mi s-a cam rupt mie de sport de pe la un 20 de ani încoace. Cumva ştiam eu că nu am chef să-mi periclitez sănătatea, aşa că încercam de fiecare dată să mă grăbesc încet ca să pot întârzia la timp...

Băi mânca-v-ar tata, dacă tot sunteţi voi într-atât de dăştepţi, de ce nu cheltuiţi voi bănuţii ăia de "cercetare" ca să nu mai crăpăm noi de cancer, par exemple. Saaau, dacă tot crăpăm de varii boli, de ce nu ghiciţi o ecuaţie a cărei rezultat să ne ducă şi pe noi la o viaţă mai bună, fără recesiuni economice, fără guverne impotente, fără dobitoci în trafic, fără grija zilei de mâine, fără şomaj, fără clientelisme de orice fel, fără războaie, fără analfabetism, fără mame cretine care-şi aruncă pruncii la budă, fără oameni care să nu ştie ce e curentul electric, altfel spus fără toate căcaturile astea care ne omoară încă de când suntem vii?! Sunt sigur că veţi mai descoperi o bască de chestii care ne interesează nu, dar sper să-mi daţi de ştire când încetaţi să mai fiţi idioţi şi să mai aruncaţi banii pe imbecilisme. Vă las şi numărul de telefon ca să mă sunaţi când aveţi vreo veste: 074f uck you !



Read more...

Facebook

>> 3 ianuarie 2010

Site-urile astea de socializare în turmă de genul facebook au, neândoielnic, o parte bună, mai ales pentru cei ce le-au creat. Că nu-i de ici colea să faci o reţea socială cotată pe piaţă la 6,5 miliarde de dolari... Bravo lor, băieţi deştepţi, dar nu despre ei vreau să povestesc. Doar despre unii dintre utilizatori. N-or fi mulţi, sau poate or fi, recunosc că nu m-am lansat într-un atare studiu, dar ştiu că unii îs proşti de bubuie.
Eu n-am prea înţeles niciodată conceptul conform căruia dacă ai o tastatură în faţă şi ştii câteva cuvinte în limba natală, te simţi obligat să-ţi faci cunoscute "gândurile". Chestia din ghilimele e folosită impropriu, că ar presupune şi un proces de gândire, dar hai să spunem că... nu am găsit altă rimă...
Am citit mai acum câteva minute un post al uneia de m-a pălit râsul instant, iar postinstant m-a pălit tristeţea. Tristeţea că unii nu-şi dau seama că sunt destul de dobermani şi atunci când tac, că li se simte lipsa gândurilor după privirea tâmpă, după cum respiră, păşesc, sau se scobesc în nas, ci mai şi simt ei nevoia, dragii de ei, să latre. Şi ia auziţi ce frumos a mârâit purtătoarea de fustă: "Fetelor nu uitaţi că senzualitatea e o marfă. Nu o folosiţi doar pentru a fi admirată!" încheie ea cu un semnul exclamării care să dea mai mare profunzime isteţului îndemn. Şi vin eu aşa ca unul care înţelege mai greu şi o întreb: Da' la ce s-o folosească, mamă, să facă nişte lovele pe ea dacă tot e "marfă"?
Doamne, cât de curvă proastă trebuie să fii ca să scoţi aşa ceva pe gură?... Ups, am spus-o... Asta a fost ca: ciupercuţă-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i?!
Noapte bună copii !



Read more...

V-am zâmbit

>> 2 ianuarie 2010

Ultima zi de "stat pe spate"... Debutul anului a fost, dintr-un punct de vedere, mai aiurea decât altele, dar pe de altă parte mi-a readus dorinţa de a face ceva, ceva pentru mine, dorinţă pe care am pierdut-o, cândva, pe drum. Simt un soi de determinare care mă mână înainte şi cunoscându-mă de atâta timp ştiu că nu e ceva de moment. Au fost drăguţe timpurile în care am avut încredere în unii oameni, dar aşa cum am ştiut din totdeauna singurul pe care mă pot baza one hundred procent sunt eu. Poate voi face apologia egoismului, dar câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia, cam aşa se şopteşte pe la mine prin cartier. Aşa că... see you around



Read more...

Anul bowling-ului

>> 1 ianuarie 2010

Analizele superioare şi încărcate de jde mii de ore de chibzuinţă nu sunt chiar lucrurile care mă încearcă la ora asta. E seara fraţilor, şi acum am binevoit a-mi căsca ochii în noul şi minunatul an 2010. Dar totuşi cuget, că nu sunt plantă.

După cum am auzit pe la colţuri, cu doi ani înainte de sfârşitul lumii cică vine anul bowling-ului. Minunatul nume mi-a tunat pe sub freză în timp ce mă jucam cu tastele şi metaforic vorbind, cred că se potriveşte cu ce ni se pregăteşte. Am votat şi am devenit, încă o dată, o ţară de jucători. Ei, votaţii, la serviciu iar noi, votanţii, la primire. Altfel spus ei aruncă bilele şi noi o facem pe popicele.
Îmi închipui că văd tabela de marcaj, dar nu prea mi-i clar scorul la prima aruncare...
Jucătorii au crescut accizele cu vreo 15 %, mai pe româneşte, popicele care erau fumătoare, zâmbeau alcoolului sau cine ştie ce vicii mai aveau, vor trebui să o lase mai moale... măcar cu 15 %. Pe de altă parte, o bilă neînsoţită nu dă bine în societate, aşa că mai are la braţ ceva scumpiri de carburanţi, energie electrică, care duc şi ele la creşterea preţurilor la ceea ce numesc popicele "papa cea de toate zilele". Dar pentru liniştea popicelor de pretutindeni, devine "moca" să-ti tragi un iaht, niscaiva blănuri naturale, ceva bijuterii de aur ori platina... că astea au scăpat din 2010 de accize. Iar dacă îţi ţin de foame armele, bagă mare că se ieftinesc spectaculos!

Aaa... Ce nesimţit pot fi... La mulţi ani, popice conaţionale! Mai povestim, dacă rămânem în picioare!




Read more...

Persoane interesate

About This Blog

Faceți căutări pe acest blog

  © Blogger templates Romantico by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP