Frica de necunoscut

Nu rar folosesc expresia "evolutie prin involutie" si nu ca joc de cuvinte,ci pur si simplu ca o expresie a dezamagirii. A unei dezamagiri pe care nu am chef sa o exprim concret. Si nu e din cauza ca as incerca sa ma ascund, dar, pur si simplu, uneori nu-mi doresc sa dezvolt subiectul. Niciodata cu oricine...

Din momentul in care aterizam pe lumea asta (probabil ca era mai simplu spus "ne nastem"), organic ne dorim sa stim mai mult. Treptat, nu dintr-o data. Si-ncepem cu un soi de studiu individual in care prima mirare o constituie mainile. Ale noastre, nu ale celor din jur. Ele pot sa mai astepte. Si studiem fiece deget, de pe-o parte pe alta, il indoim, il intoarcem, incercam sa-ntelegem mecanismul lui de functionare, felul in care ne va ajuta in viitor. Si trecem mai departe, caci multe sunt de stiut...
Mi-a venit sa rad de multe ori cand mi s-a explicat ca intr-o prima faza copii nu aud. Ma gandeam ca e o protectie la tampeniile celor din jur de care vom deveni saturati nu mult timp mai incolo.
Dar cand descoperim sunetul, creierasul nostru cu siguranta face un mare salt in fata. Chiar daca pe moment nu stim cat de mult ne va ajuta. Chiar daca nu stim ca uneori ne va ingrozi iar alte ori ne va aduce alinare. De multe ori ne va fi indiferent. Dar e acea chestie dulce amara care ne face legatura cu universul in care traim in momentele in care ne lipseste dorinta de a privi spre el. Iar ele, sunetele, impletite mai mestesugit sau nu ne vor lasa sa ne conectam la oameni si la cat vor ei sa ne dea din gandurile lor. Din muzica lor. Din mirarile, stiinta, curiozitatile sau lucrurile deja aflate de ei.
Partea buna e ca suntem cu totii constienti in necunostinta noastra de ceea ce merita aflat in viata, inca de-atunci, de cand reusim sa schimbam inganatul in primul cuvant rostit. Si nu e "bani", nici "cariera", nici "expunere", nici "succes". E "mama", probabil fiindca "dragoste" ar fi prea lung sau prea complicat a spune.

De mult rontaiam niste popcorn intins pe spate cu ochii lipiti de un ecran de televizor. Ma uitam la un film care a reusit sa mi se lipeasca de suflet si sa ramana acolo. "La vita e bella". Nu ma-ntrebati de ce, fiindca mi s-ar parea stupid. Ar insemna fie ca nu l-ati vazut, fie ca nu a rezonat nicicum cu voi, ceea ce ar duce ireparabil la un raspuns pe care nu l-ati pricepe.
Viata ca joc, jocul cu viata care te omoara... Puterea de-ati petrece zilele cu ochii sclipind ghidus atunci cand ei, ochii, vad lucruri ce pe multi ii doboara...
Asa cum stie viata sa faca. Te-nvata din ce in ce mai multe, te lasa sa interactionezi cu oameni, ti-arata ce au devenit ei, oamenii, la nu asa de multi ani de cand isi studiau o manuta. Uituci cu ce-ar fi trebuit sa retina, alergand dupa te miri ce medalii, increzatori ca le stiu pe toate, cu frica de a li se arata ca nu-i asa.
Dorinta de cunoastere, de a merege inainte se opreste brusc. Chiar daca multi gasesc si-o logica in asta. De-acolo-ncolo nu mai e nimic, in afara de evolutie prin involutie..

Fericirea pe post de curcubeu, de picuri de ploaie amestecati in culori... Fericirea pe post de zmeu dupa care merita sa alergi o viata... Un lucru simplu pe care probabil ca il intelegem mai bine atunci cand rostim primul cuvant si de care, mai apoi, frica de necunoscut ne-ndeparteaza...