Back where you belong

La timp de sărbătoare exerciţiul întoarcerii în timp spre momentele în care nu ştiam cum e să fii departe de prietenii de-o viaţă mă apasă pregnant. Dorinţa de a mă alătura lor în peregrinările cu colindul îmi zgândără liniştea fragilă a zilelor, iar neputinţa de a fi cu ei, aproape că mă doare fizic.
Ne urăm câte în lună şi în stele la telefon, ne îmbraţişăm virtual, dar nu putem să ne privim în ochi, n-avem şansa de a zgribuli împreună pe străzile ce ne duc de la o casă la altă, nici un pahar de vin n-avem şansa de-a ciocni.. Mi-e dor de o noapte de taclale, să-mi povestească despre ei, să le-mpărtăşesc frânturi din mine, să râdem, să bem, să ne comportăm ca nişte copii mari.. Anul ăsta mi-am zis că la anul voi fi cu ei, la fel cum şi anul trecut am sperat ca anul ăsta să fiu acolo, la fel ca şi cu un an în urmă, şi cu încă unul..
Zilele astea m-am simţit dezrădăcinat. Să fie trecerea anilor vinovată de dorul de "acasă", sau tristeţea traiului printre străini să mă-mpingă înapoi?