Distractii de week-end

Graba cu care ma imbracam nu avea nimic de-a face cu vreo dorinta de a ajunge mai repede undeva ci, mult mai simplu, avea legatura cu o programare facuta prea devreme pentru gustul meu...
In sfarsit, am ajuns in "buza", am privit curios la cei din jur, cei care fusesera programati mai devreme ca mine, sperand sa vad ca miracolul s-a produs, dar fetele lor nu exprimau mai nimic... Avantul pioneresc mi s-a cam dus in nas iar in timp ce strangeam zambitor maini in stanga si-n dreapta imi ziceam c-am "pus-o" si de data asta... Mi-am aprins o tigara cu sentimentul ca e ultima pe care o voi fuma, un sentiment ciudat, un amestec de fericire si durere, ceva asemanator sentimentului pe care-l ai atunci cand te desparti de un om la care ai tinut mult, dar care te-a si ranit mult...

E drept, programarea o aveam la niste doamne doctor care trebuiau sa ma ajute sa spun adio fumatului. Imi doream si nu-mi doream. Partea rationala din mine era furioasa ca nu am facut-o mai demult, furioasa pe mirosul din casa, din haine... Furioasa pe medicii radiologi care indrazneau sa-mi spuna ca pot sa fumez linistit ca si asa am plamanii curati ca ai unui copil... Furioasa ca nu inteleg ca atunci cand sanatatea se duce dracului e greu sa o mai ai inapoi si ca ar fi mult mai simplu sa am grija de ea... Furioasa ca nu am priceput nimic chiar daca am avut in preajma oameni care s-au dus din cauza tutunului...

Dar mai e si cealalta parte a mea, nici nu stiu cum sa-i zic... As putea sa-i zic pur si simplu cea lipsita de griji.. Sau visatoare.. Sau copilaroasa... Sau razvratita... Oricum, partea care a lasat realismul in grija altora si care functioneaza exclusiv emotional. Partea asta e trista. Trista pentru despartirea de un companion care mi-a fost alaturi 26 de ani. Trista pentru ca renunt la un prieten care mi-a mangaiat cu fumul lui multe rani pe care viata mi le-a pricinuit. Trista si pentru renuntarea la gest, la cel de a aprinde sau de a duce o tigara la gura... Trista pentru un loc gol, in viata mea, langa mine.., locul ocupat pana acum de un pachet de tigari.

Am stins tigara cu sentimentul ca fac ceea ce nu imi doresc de fapt si m-am indreptat catre cabinet. Imi venise randul. Am intrat, am salutat, doamnele fiind unguroaice si nestiind romaneste am ajuns la concluzia ca engleza ne va face sa renuntam la semne si desene, am luat un loc la invitatia uneia dintre ele. Pe masa trona o masinarie cu multe fire despre care am aflat imediat ca se foloseste la "tratarea" dependentilor de droguri. Si cum nicotina e drog, nu-i musai sa fii geniu ca sa te prinzi ca si fumatorii sunt ceva drogati dependenti de pufaitul lor...
Am lasat pe cele doua femei sa imi tot povesteasca si din cand in cand mai dadeam aprobator din cap, cu toate ca gandurile mele zburdau departe de vorbele lor si mai ca nu radeau de cat de credul pot sa fiu daca chiar traiesc cu impresia ca acea sesiune de ionizare cu ajutorul masinariei ma va face sa ma las de fumat cu mare urgenta...
Jumatate de ora a fost toata actiunea, cu electrozi pe piept, pe cap, cu bare de cupru tinute in maini, cu zambete si sfaturi de o parte, cu priviri increzatoare de cealalta parte, cu un final politicos in care eram cu totii incantati ca am aflat de existenta celorlalti pe lumea asta...

Rezultatul e ca nu simt nimic. In afara unui sentiment de "iar nu mi-a iesit", pot spune cu mana pe inima ca acelasi efect l-ar fi avut si o vizita la Gradina Botanica. Sau o tura cu tramvaiul...
Ma chinui sa nu aprind o tigara dintr-un soi de respect pentru propria persoana si pentru faptul ca m-am trezit cu noaptea-n cap ca sa nu intarzii la intalnirea cu utilajul magic. Nu zic ca nu ar avea efect la altii, dar si mie mi-ar fi placut calea simpla, in care masinaria sa rezolve ce eu nu am reusit pana acum!