Fata tristă

Mi-e trist să scriu.. din tristeţe. Mă doare să aud că oamenii nu mai sunt pe acest pământ cu toate că ştiu că ăsta ne e datul. Cu toate că înţeleg prea bine că un anume echilibru al ăstei lumi cere ca cineva să nu mai fie pentru ca un pui de om să poată vedea întâia oară lumina zilei, mi-e greu să mă obişnuiesc. Ţin minte că, pe undeva prin timpuri, m-am întrebat de-aş vrea ca viaţa-mi să nu aibă sfârşit. Răspuns să-mi dau nu mi-a luat mult. Mi-am zis că nu aş vrea, cu toate că sunt sigur că mă voi despărţi cu greu de astă lume. Dar de-aş fi veşnic, ar însemna să văd în juru-mi murind tot ce-am iubit o viaţă,eu rămânând singur şi sfărâmt de durere în nemurirea mea...

N-am scris de mult şi aş fi vrut să n-am motiv să-ncheg nici astea puţine rânduri. Dar moartea Mădălinei Manole, aşa cum s-a întâmplat ea, m-a făcut să mă apropii acum de taste. N-aş vrea să ştiu ce a fost în sufletul ei când a hotărât să se oprească din drum, fiindcă nu cred că mintea mi-ar putea cuprinde. Tot ce pot să sper e că şi-a găsit liniştea.