Simplu

În sfârşit o zi în care frigul nu m-a trimis acasă de pe drumuri...

M-am trezit cu faţa alintată de lumina puternica a soarelui şi am rămas secunde bune în admiraţia cerului ce mi se arăta printre jaluzele. M-a prins o dorinţă de ducă şi aş fi fugit în vreunul din oraşele de nu foarte departe, dar după prânz rămăsesem înţeles cu nişte prieteni că ne vom bea împreună cafeaua înainte ca ei să plece spre casă, undeva la un alt capăt de ţară. M-am îmbrăcat ca-n timpul alarmelor din armată şi nu mi-a luat mult până să fiu în stradă. Am luat-o la pas cum nu am mai făcut-o de nici nu mai ţin minte când, şi am pornit-o agale fără vreo ţintă anume. Mergeam şi priveam în jur de parcă ar fi fost prima dată când vedeam oraşul ăsta, mă uitam la case, la blocuri, la copaci, la ceilalţi oameni care se plimbau şi ei. Mirosea a duminică, a duminică de copilărie, pe vremea când era singura zi liberă din săptămână. Şi atunci o zbughiam din casă dis-de-dimineaţă şi băteam la pas un alt oraş până se lăsa noaptea. Nu ştiu ce şi-or fi zis oamenii din jurul meu despre mine, dar n-am avut o problemă să mă plimb cu un zâmbet larg pe faţă, un zâmbet ca de ţânc fericit că a scăpat pentru câteva ore de gura părinţilor...

Am ajuns prin centru unde mai mari şi mai mici se plimbau de zor pe rotile şi mi-am amintit că mi-am spus de multe ori că am să-mi iau şi eu patine, dar se pare că nu am reuşit. Poate că, totuşi, sunt prea bătrân pentru asta. Am continuat să mă plimb şi am ajuns în piaţă şi aş fi luat de-acolo un braţ de lalele, dar mi-am recunoscut că sunt prea leneş ca să le port în braţe, înapoi, o jumătate de oraş.

Când m-au sunat prietenii mei deja eram obosit iar pauza luată în faţa unei cafele a fost o bucurie. N-am zăbovit mult fiindcă se grăbeau să plece şi-am luat-o din nou la drum. De data asta cu maşina. M-am oprit la un peco, am luat ceva de-ale gurii şi vreo două beri fără alcool şi... călătorului îi şade bine cu drumul... Ştiam că acolo unde vreau să mă opresc ar fi minunat să fie ceva copaci, să fie şi apă, niţică iarbă, dar linişte musai să fie. N-a fost chiar dificil până am găsit locul, am scos din porbagaj o pătură, am descărcat proviziile, mi-am luat cartea din maşină şi m-am tolănit pe spate cât sunt de lung. Era aşa o senzaţie de bine, genul acela de bine nesofisticat, simplu, la îndemâna oricui. Şi cu atât mai de apreciat...

Am citit până lumina nu a mai rămas atâta cât să mai pot vedea, am mai zăbovit câteva momente să mă mai bucur de liniştea din jur, am strâns şi am plecat.

Îmi zile ca cea de azi, atunci când vibrez la simplitatea din jur, simt într-adevăr că trăiesc. Şi că mă bucur de asta...