Istoria scrisului

Mi-a venit să mai aştern ceva vorbe, nu neaparat fiindcă aş avea ceva senzaţional de spus. Ci doar aşa, ca să-mi mai plimb degetele pe tastatură.
Chestia asta cu scrisul mi se trage de când eram puşti. Era un soi de continuare a dragostei mele pentru instrumentele de scris. Stilourile erau în vârful topului, dar nici cu pixurile sau creioanele nu-mi displăcea să "creez". Iubirea pentru stilou a venit încet, cultivată cumva în timp de vorbele mamei care îmi explica că un stilou conferă o oarecare eleganţă gestului de a scrie, iar cerneala pe hârtie are un parfum aparte.
Cât despre scrisul în sine, mă gândesc că era o formă a solitudinii mele, a lipsei dorinţei de a socializa de dragul socializării, un mod de a schiţa şi-a mă retrage într-o lume pe gustul meu, pe sufletul meu. Pe-atunci, în copilărie, scriam poveşti în care răul nu exista iar viaţa era o binecuvântare, cu tot ceea ce cuprinde acest cuvânt. Îmi erau dragi poveştile mele. Şi mamei îi erau dragi. Ea a fost singura care le-a mai citit. Mi-ar place să le regăsesc ascunse într-un fund de cutie, să-mi mai pot plimba privirea peste ele...
Cândva m-am oprit din scris, cumva de la sine, fără legătură cu ceva anume. Probabil creşteam şi nu se mai potrivea statutului de adolescent.

Poate mai scriu şi mâine, azi mi s-a sfârşit "avântul".. Mai ascultaţi puţină muzică, că versurile spun mai mult decât aş reuşi eu să spun..